16august 1986, o zi fericita cred pentru parintii mei...ziua in care eu m-am nascut. Eram mica si negricioasa si plangeam tot timpul, eram insuportabila. Fratele meu, mai mare cu cinci ani incerca sa ma faca sa tac cu orice pret si nu reusea. Apoi m-am facut mare si eram o fetita frumoasa si cuminte...cel putin asa spun cei care m-au cunoscut la vremea aceea...Am crescut si am ajuns la 22 de ani intr-un oras strain, departe de mama si de tata. E ciudat sentimentul sa fii absolut singura intr-un loc, sa stii ca daca ai nevoie de ceva nimeni nu te va ajuta, ca trebuie sa strabati 500de km in 9 ore de mers cu trenul pana sa ajungi acasa sa-ti vezi parintii...si e si mai ciudat sentimentul sa ii vezi de 2-3 ori pe an, sa vorbesti zilnic cu ei...si sa nu poti sa le spui la telefon ca ii iubesti si ca ti-e dor de ei...Ma intreb adesea: ei ce simt ca a trecut vremea, noi ne-am facut mari si ei au ramas singuri...Oare nu sunt tristi ca ne vad asa rar? Stiu ca intotdeauna ei ne vor iubi pentru ca suntem copiii lor si totusi distanta asta ma intristeaza atat de tare cateodata.
Cea mai importanta persoana pentru mine din aceasta noua viata e el...cateodata simt ca el e tot ce am asteptat si mi-am dorit vreodata...ca il iubesc si ca as face orice pentru ca el sa fie fericit..iar cateodata cred ca distanta care intervine adesea intre noi ne indeparteaza, ca nu contez pentru el, ca orice as face el nu va fi niciodata fericit aici...si sunt momente in care simt ca si el ma iubeste si ca vrea sa fie cu mine, altadata cred ca sunt prea "mica" pentru el, ca nu il merit si investesc prea mult iar el e indiferent...nu stiu cum se va termina tot, dar stiu ca el e singurul om alaturi de care imi doresc sa ma trezesc in fiecare dimineata si ca are cel mai frumos zambet din lume....if i lay here, if i just lay here, would you lay with me and just forget about the world?:)
