Ce vrei sa-ti aduca mosul?

Raspuns + o recomandare

M-am tot gandit ce ma face pe mine fericita...si nu am gasit drept raspuns la aceasta intrebare un lucru anume pe care sa pot sa-l definesc. De exemplu ieri am avut parte de o seara placuta...in compania unor oameni care desi nu-i cunosteam mi-au devenit dragi pentru ca sunt niste oameni pasionati de ceea ce fac si isi respecta cuvantul dat. Ma mai face fericita sa beau o cafea in compania unui prieten drag, sa-mi revad familia, sa ofer cadouri celor pe care ii iubesc, sa ma plimb pe strada de mana cu persoana pe care o iubesc, sa calatoresc, sadisfactia ca am realizat ceva...ca sunt apreciata pentru munca mea. Fericirea e compusa din detalii...din lucruri mici..si avem parte de ea in fiecare zi fara chiar ca noi sa ne dam seama.
Aseara am fost la teatru. S-a jucat o piesa de care eram tare curioasa cum a iesit. Ce m-a surprins..pe langa sincronizarea perfecta intre actorii care au dat viata celor 2 personaje ale piesei...un tanar arogant, nestiutor, mandru de el reprezentand lumea de astazi...si un om trecut prin viata, dornic inca de a impartasi din experientele sale, care il initiaza pe tanar in ceea ce inseamna viata...au fost multitudinea de simboluri atat de bine reliefate in piesa: viata e un puzzle, ideea de libertate, de lupta pentru supravietuire in viata asemenea luptei in ringul de box,nevoia de identitate, onoarea considerata valoare, telurile stabilite in viata.
Va recomand sa vedeti piesa asta...si sa priviti atent..pentru ca veti descoperi mult din voi.

What makes us happy?

V-ati gandit vreodata ce anume va face fericiti? O zi de vara insorita? O vacanta? Ziua de salariu ? Jobul? Un job mai bun? Un salariu mai mare ? Un castig la loto? O masina noua? Un/o iubita? Un telefon de la o persoana draga? Un film bun ? O reusita profesionala? Un "te iubesc"? Un zambet de copil?
De ce " alergam" neincetat dupa aceasta stare? De ce fericirea noastra depinde de ceva din exterior, de actiunile altora, de conjuncturi? Nu o avem oare in noi?
Va las sa va ganditi:) raspunsul meu la intrebare il postez maine.

Gandind EU-L

Nu mi-am imaginat niciodata cum poate fi viata schimbata intr-o secunda, cum te pot dobori oameni..sau te pot face sa prinzi aripi ganduri...dar mi-am imaginat si traiesc in fiecare zi o dubla existenta.
Sunt EU si CEALALTA. Nu stiu care e mai puternica, care da mai mult sau care uraste mai mult...stiu insa ca viata asta am mai trait-o o data. Am mai trait aici, am mai cunoscut oamenii astia care se perinda zi de zi prin viata mea.
Am amintiri care nu sunt ale mele si care totusi imi furnizeaza informatii despre mine...si scopul pentru care am fost trimisa aici sa astept...l-am aflat. Am primit ceea ce asteptarea imi datora...si cu toate acestea lucrul asta nu poate sa ma faca sa ma simt bine, pentru ca nu ma pot apropia. Nu pot simti si nu pot pipai...nu pot auzi in tacere si nu pot imagina un inceput.
Finalul, reluarea tuturor temelor, devine posibil.

Tu "cat de credincios" esti?

Azi dimineata am asistat la o "discutie" intre 2 colegi despre post si religie. Fiecare dintre ei afirmau ca merg la biserica...nu des...insa intotdeauna se spovedesc, postesc si se impartasesc in postul Craciunului si a Pastelui. Discutia asta m-a dus cu gandul la vesnicile intrebari pe care le am despre religie.
Oare de ce majoritatea oamenilor simt nevoia sa faca publica credinta lor? Sa epateze prin faptul ca, vai, am tinut post 2 saptamani...sau am fost la nu stiu ce hram al Bisericii...sau am dat banii nush carei Biserici. Oare exprimand in fata celorlalti actiunile acestea incercam sa ne convingem pe noi...ca intr-adevar suntem buni crestini? De ce simtim nevoia de confirmare a celorlalti?
Ori credinta este o valoare a fiecaruia dintre noi, ceea ce difera sunt formele ei de manifestare. Eu nu cred ca a crede in Dumnezeu inseamna sa mergi in fiecare duminica la Biserica, sa asculti slujba timp de 3 -4 ore dupa care sa pleci...."agatand credinta in cui" pana urmatoarea duminica cand revii. Eu nu cred ca X este mai credincios decat Y daca merge la nu stiu ce sarbatori, hramuri bisericesti, moaste, sta la rand 20 de ore, vorbind tare cu "vecinii" de rand, luandu-si "gustarea" atent preparata de acasa- pentru ca X este deja familiarizat cu asemenea perioade de asteptare pana va veni randul sa se inchine in Biserica- a carui ambalaj il arunca neglijent in spatele lui atunci cand bineinteles considera ca nimeni nu-l observa. Nu cred ca ce am vazut cu totii la tv ultima oara la sarbatoarea SF.Parascheva, cand mii de oameni s-au impins, s-au calcat in picioare pentru a prinde rand mai in fata, s-au imbulzit nepasandu-le de cei din jur care asteptau si ei, ignorand faptul ca unor persoane mai in varsta li s-a facut rau, este credinta.
Credinta o avem in fiecare zi cu noi...in noi. Credinta este sa-i ajuti si sa-i iubesti pe cei din jurul tau...ca pe tine insuti. Credinta e sa te gandesti inainte sa faci un lucru negativ...si sa te pui in situatia celor asupra carora pot aparea consecinte. Credinta nu e "doar" in Biserica duminica, credinta nu e "part-time" cand mergi la Biserica iar cand ai plecat de acolo ai uitat de ea, credinta nu e o "datorie" pe care trebuie sa o indeplinesti...si cu care sa te falesti in fata celorlalti...ea e in tine mereu...si inseamna sa ai sufletul deschis si sa te ghidezi mereu spre lucruri bune si pozitive.
Miercuri am aflat ca a murit o persoana importanta la un moment dat in viata mea...si pe care desi nu am ajuns sa o cunosc foarte bine...am indragit-o mult. Sper ca acum si-a gasit linistea si se odihneste in pace!

Ce se intampla?

Prima dimineata dupa cateva saptamani cand a lipsit soarele...m-am trezit trista.
7:45 dim...iesind din bloc, trec pe langa containerele din cartier sa aruc gunoiul inainte sa plec la munca. Destul de dimineata, rece afara...si totusi in gangul in care se arunca deseurile...era agitatie....3-4 oameni cautau in pungile de gunoi proaspat aduse.
5 minute mai tarziu...pe strada paralela cu bulevardul pe care stau eu..trec pe langa alt gang cu containere. Si acolo..nu pot sa nu observ...cativa batranei cautau de zor in sacii cu gunoi. Judecand dupa aspectul celor care cautau in tomberoane acele persoane nu erau, asa cum ne gandim ghidati dupa prejudecati, aurolaci, alcoolici, oameni ai strazi....ci oameni ajunsi probabil la varsta pensiei care incearca disperati sa supravietuiasca.
Ori ce mi se pare mie dureros...e indiferenta noastra, a celorlalti...care trecem cu vederea faptul ca asistam zi de zi la astfel de scene. Cat de inumani suntem daca un asemenea peisaj ni se pare firesc?

Orasul in vis

Weekendul care tocmai a trecut am fost acasa, la ai mei. " Acasa" e un cuvant prea mare, cel putin acest cuvant alaturat orasului Botosani..unde locuiesc parintii mei...nu-mi confera mie senzatia de a fi "acasa".
Vineri seara cand am ajuns, orasul mi s-a parut mai trist si mai gri decat de obicei. Strazile in centru sunt din nou sparte, masinile care gonesc pe acolo ridica un nor de praf continuu, in mijlocul centrului vechi istoric troneaza cladirile vechi in ruina. Mai jos cum mergi spre Calea Nationala, se ridica de vreo 3 ani o cladire mare, pe care scrie ca va fi un fel de centru comercial, insa deocamdata e o cladire la care se lucreaza cu incetinitorul...si care probabil nu va fi gata nici in urmatorii 5 ani. Cum mergi in sus spre Gara, alte drumuri stricate, mult praf, blocuri pline de igrasie pe fatadele care dau spre strada, tramvaie de 100 de ani, a caror tabla ai impresia ca va cadea jos la fiecare miscare brusca sau schimbare de directie. Langa ceva biserica, un fost complex comercial en-gros aproape daramat, intregeste peisajul dezolant.
Vis-a-vis de gara strajuieste mare cea mai noua "realizare" a municipalitatilor, hipermarketul Kaufland si langa, complexul cu doar 4 magazine functionabile Family. Acolo plin de lume...aflata in weekend la cumparaturi..sau doar la cascat gura ca doar e mai singurul loc din oras unde lumea isi mai poate "clati ochii". Cum iesi din oras inspre Dorohoi e jale... privelistea m-a facut sa ma gandesc la un oras distrus, pustiu, cenusiu.
Ciudat..ori acest oras e acelasi cu locul unde am copilarit...unde mi-a facut primii prieteni, am inceput liceul..si care pe vremea aceea imi era tare drag. Atunci imi parea cel mai frumos si interesant loc de pe pamant. In fiecare zi colindam strazile in lung si in lat, ieseam in parc cand reuseam sa chiulim de la ore, iar weekendurile erau "rezervate" cluburilor, pe care le luam cu asalt impreuna cu "gasca mea de fete vesele". Vazut din interior...mi se parea un loc fantastic...si eu ma simteam parte a lui, imi placea aerul lui de orasel mic in care toata lumea se stia cu toata lumea...si in care parea ca lucrurile noi nu au un impact asa mare asupra oamenilor.
Acum...8 ani mai tarziu...acelasi oras mi se pare de o tristete fara margini...nimic nu mai e ca atunci cand stateam acolo...pana si oamenii pe strada merg agale, privesc doar in jos si sunt mereu posomarati.

Oare asa a fost orasul asta tot timpul..si eu nu am observat?
Despre oraselul copilariei...pe care un profesor il numea..." un sat electrificat" am scris cateva randuri in cenaclul ClubArt...acum vreo 9 ani


Orasul in vis

...lumea-i nepereche.
Doar o singura pasare peste mireasca vantului
Si auzi singuratatea iubirii-
Primitor ca pentru uitarea tacerii
un suspin, mai mult decat plansul
de Magdalena, atinge izvorul.
Un ceas plin de-a noastra istovire,
Soarbe clei din muguri de mesteacan
iar aproape,zgomotul sparge in ape orasul.
Curand...vom cunoaste linistea si nebunia tuturor lucrurilor.


* Totusi ma bucur ca am ajuns acasa pentru 2 zile. Ma bucur ca am putut sa-i vad pe ai mei, pe bunicul, pe cativa amici si cunostinte. Va pup si va iubesc pe toti:)