Povestea sens-abilitatii care si-a aruncat verbele in mare

veneam spre casa si pe o banca am zarit din mers 2 pers...un bobo si o doli..m-am gandit, si i-am incadrat in multime prin simplu fapt ca nu le-am vazut fetele...nu stiu daca erau fericiti ca azi este duminica si k pot lenevi in voie sau erau tristi pentru ca nu au cu ce sa-si plateasca chiria...nu le-am vazut ochii absenti, visatori...dar le-am zarit atingerea mainilor...care mi-a adus aminte de alte atingeri de mana ...azi-noapte mi s-a intamplat un lucru bun, dar ciudat...mi-am aruncat cuvintele si am reusit sa le gasesc sensul abia dupa ce nu le-am mai avut...dupa ce am trait sentimentul ca nu mai sunt ale mele...si am dat contur Povestii sens-abilitatii care si-a aruncat verbele in mare...ii o marturisire a unei experiente personale, a unei trairi de dupa 2 ani de absenta din campul asta...si e un sentiment bun asemenea unui copil mic care invata pentru prima data sa se tarasca pentru a ajunge la obiecte...e bun si lipsit de dependenta de persoana catre care este indreptat...e ceea ce simti cand stai intr-o multime de oameni necunoscuti singur si zambesti pentru ca simti k nu esti singur...dar totusi pacatos pentru ca ii e frica de indiferenta celuilat, de respingere, de ignorare...si incearca sa se minta la randu-i ca nu este afectat de starile astea...si am ramas tacuta in spatele celor 2... din fata simteam mai apasatoare tacerea...nu-si mai spuneau nimic...de ce? poate credeau ca nu mai are sens sau pentru ca nu-si gaseau nici ei cuvintele...mana lui prin care venele erau insirate se retrase ...si reactia asta o lua prin surprindere pe doli...degetele ei lungi si subtiri refuzau sa se inchida...isi intoarse capul si locul de langa ea era gol...mi-e dor de tine...se auzira cuvintele ei in spatiu vid...ai amintirile, cauta pozele...liniste imensa, degetele ii ramasera paralizate si golul din mana ei era rece ca noaptea de iarna...stia ce s-a intamplat chiar daca tot a incercat sa se minta...a parasit-o....