posted by D. Bucurenci
"" Mailurile astea au construit o punte deasupra prapastiei dintre noi, care se masura in ani neobisnuiti de multi si in distante mult prea greu de parcurs. La inxeput nu parea sa ne uneasca decat o pasiune comuna. Apoi am calatorit pe puntea asta, fiecare in viata celuilalt si am descoperit cat de asemanatori eram in ciuda tuturor lucrurilor care pareau sa ne desparta.Daca e adevarat ca iubim mereu in celalalt felul in care el ne reflecta si ne lasa sa ne privim, atunci mesajele noastre erau sclipiri electronice ale acestor reflectii indragostite.
O vazusem abia de doua ori in viata. Eram din lumi diferite, din orase diferite, din vieti neasemanatoare. I-am scris intr-o doara dupa prima intalnire. NU mi-a raspuns, dar cand ne-am revazut m-a intrebat: "De ce nu-mi mai scrii?". Asa a inceput. In lunile care au urmat intamplarile din viata mea au capatat o captuseala literara-ii povesteam toate nimicurile, toate pataniile de la birou, tot ce faceam cand nu ma gandeam la ea. Cand nu mai aveam ce sa-i povestesc scoteam de la naftalina un vis sau o amintire din copilarie. Ea imi scria stari, crampeie, fantasme,muzica.
Cand a venit in tara am dus-o la Castelul contilor Banffy de la Bontida...Intre zidurile inca planse ale cladirii principale, in ceea ce fusese candva un somptuos salon de primiri, a scos aparatul foto, mi-a spus- ramai asa- si mi-a facut cateva poze. Cand mi le-a trimis cateva zile mai tarziu era deja pe alt continent. Tehnic vorbind, fotografiile nu erau nici macar bune. Erau acceptabile. Dar, cand am deschis fisierele, am ramas cu gura cascata: barbatul care ma privea din ele era cel care-mi dorisem de multa vreme sa devin. Quasi-necunoscuta care-mi luase mintile imi sterpelise la plecare si identitatea. Imi lasase una de schimb, mai coapta si mai trainica decat cea veche, dar inca atat de noua incat aproape ca ma rusinam de fiecare data cand priveam fotografiile acelea.
Am zburat o vreme dupa ea si mi s-a parut ca am tinut-o dupa mine. Dar n-a fost decat iluzia manuitorului de zmee. Acolo sus nu decide nimeni altcineva decat vantul. A coborat cateva clipe, cele mai frumoase de pana acum din viata mea, apoi s-a inaltat la loc, in bataia soarelui...
Cand mailurile si telefoanele au inceput sa se rareasca, s-a intamplat nenorocirea- hardul calc meu, pe care-l credeam indestructibil, a crapat. Am suferit ca un caine, mi se parea ca pierdusem ani buni de proiecte, mailuri, contacte, fotografii. Pana la urma, pe unele le-am mai gasit prin niste back-up-uri pe care le facusem cu aproape un an in urma. Dar mailurile schimbate cu ea si acele fotografii nu le-am mai gasit niciodata. Am vrut sa i le cer pe loc. NU stiu de ce am amanat. Cand mi-a scris panicata peste cateva luni, un mesaj in care-mi povestea ca isi uitase laptopul in avion, am stiut ca nu-l va mai recupera. Ca asa trebuia sa se termine.
De atunci au mai trecut cateva zile...care vor deveni ani...""
Tu cat timp ai pastrat mesajele pe care vi le trimiteati la inceput??
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu