Orasul in vis

Weekendul care tocmai a trecut am fost acasa, la ai mei. " Acasa" e un cuvant prea mare, cel putin acest cuvant alaturat orasului Botosani..unde locuiesc parintii mei...nu-mi confera mie senzatia de a fi "acasa".
Vineri seara cand am ajuns, orasul mi s-a parut mai trist si mai gri decat de obicei. Strazile in centru sunt din nou sparte, masinile care gonesc pe acolo ridica un nor de praf continuu, in mijlocul centrului vechi istoric troneaza cladirile vechi in ruina. Mai jos cum mergi spre Calea Nationala, se ridica de vreo 3 ani o cladire mare, pe care scrie ca va fi un fel de centru comercial, insa deocamdata e o cladire la care se lucreaza cu incetinitorul...si care probabil nu va fi gata nici in urmatorii 5 ani. Cum mergi in sus spre Gara, alte drumuri stricate, mult praf, blocuri pline de igrasie pe fatadele care dau spre strada, tramvaie de 100 de ani, a caror tabla ai impresia ca va cadea jos la fiecare miscare brusca sau schimbare de directie. Langa ceva biserica, un fost complex comercial en-gros aproape daramat, intregeste peisajul dezolant.
Vis-a-vis de gara strajuieste mare cea mai noua "realizare" a municipalitatilor, hipermarketul Kaufland si langa, complexul cu doar 4 magazine functionabile Family. Acolo plin de lume...aflata in weekend la cumparaturi..sau doar la cascat gura ca doar e mai singurul loc din oras unde lumea isi mai poate "clati ochii". Cum iesi din oras inspre Dorohoi e jale... privelistea m-a facut sa ma gandesc la un oras distrus, pustiu, cenusiu.
Ciudat..ori acest oras e acelasi cu locul unde am copilarit...unde mi-a facut primii prieteni, am inceput liceul..si care pe vremea aceea imi era tare drag. Atunci imi parea cel mai frumos si interesant loc de pe pamant. In fiecare zi colindam strazile in lung si in lat, ieseam in parc cand reuseam sa chiulim de la ore, iar weekendurile erau "rezervate" cluburilor, pe care le luam cu asalt impreuna cu "gasca mea de fete vesele". Vazut din interior...mi se parea un loc fantastic...si eu ma simteam parte a lui, imi placea aerul lui de orasel mic in care toata lumea se stia cu toata lumea...si in care parea ca lucrurile noi nu au un impact asa mare asupra oamenilor.
Acum...8 ani mai tarziu...acelasi oras mi se pare de o tristete fara margini...nimic nu mai e ca atunci cand stateam acolo...pana si oamenii pe strada merg agale, privesc doar in jos si sunt mereu posomarati.

Oare asa a fost orasul asta tot timpul..si eu nu am observat?
Despre oraselul copilariei...pe care un profesor il numea..." un sat electrificat" am scris cateva randuri in cenaclul ClubArt...acum vreo 9 ani


Orasul in vis

...lumea-i nepereche.
Doar o singura pasare peste mireasca vantului
Si auzi singuratatea iubirii-
Primitor ca pentru uitarea tacerii
un suspin, mai mult decat plansul
de Magdalena, atinge izvorul.
Un ceas plin de-a noastra istovire,
Soarbe clei din muguri de mesteacan
iar aproape,zgomotul sparge in ape orasul.
Curand...vom cunoaste linistea si nebunia tuturor lucrurilor.


* Totusi ma bucur ca am ajuns acasa pentru 2 zile. Ma bucur ca am putut sa-i vad pe ai mei, pe bunicul, pe cativa amici si cunostinte. Va pup si va iubesc pe toti:)