Dor de un timp

In ultima vreme am observat ca timpul trece din ce in ce mai repede. Ziua incepe cand soarele rasare si la interval de cateva minute doar, abia ca nu ai apucat sa faci nimic...e seara, soarele dispare. La fel si saptamana, si luna...si anul. Trece timpul incredibil de repede si ma gandesc ca trece si viata noastra la fel...tacut si repede asemenea derularii unui film. Doar ca nu se stie daca noi vom avea sansa la un al doilea act, daca vom mai trai si alta viata...asa cum filmul poate fi vazut si a doua, a treia...a o suta oara.
Cand eram mica timpul imi parea nesfarsit..la fel si ziua. Mai ales cand era sarbatoare si ma duceau bunicii in oras. Bineinteles intai trebuia sa trecem pe la Biserica, locul in care bunica mergea in fiecare duminica si la fiecare zi de sfant. Era locul unde se intalneau toate vecinele, rudele, cumetrele...si unde bunica se mandrea cu mine...nepoata ei. Astfel ca era obligatoriu sa port cele mai bune hainute si sa fiu pusa la patru ace. Imi amintesc si acum ca bunica imi facea cele mai frumoase pulovere dupa modelele pe care le vedeam la televizor sau in reviste iar vara imi cosea la masina fustite, rochite din ce materiale mai avea ea. Dupa Biserica in fiecare zi de sarbatoare mergeam la targ, de unde bineinteles trebuia sa mi se cumpere ceva..orice...care sa-mi placa si de multe ori sa ma dau mare fetelor de pe strada.
Am fost rasfatata de bunici. Am crescut la ei de la 3 ani. Eram o mogaldeata de copil cand mama a chemat-o pe bunica -mama ei- si a rugat-o sa ma ia la tara. Era pe vremea lui Ceausescu si ai mei aveau servicii tare grele. Mama lucra la acelasi liceu ca si astazi, diferenta e ca atunci avea un director tare rau..care ii dadea afara daca intarziau si aplica tot felul de sanctiuni. Tata lucra la CFR si in fiecare zi se trezea la 4 dimineata pentru ca facea naveta la Suceava. Eu aveam 3 ani, frate-miu vreo 6..se pregatea sa mearga la scoala. Eu zbieram tot timpul si il necajeam pe frate-miu...el se enerva si ma batea...eu plangeam si faceam scandal..el lua bataie. Asa era cam in fiecare zi...ai mei cu greu tineau pasul si de aceea s-au hotarat ca sa ma trimita la bunica. Si a fost cel mai frumos, bun, curat, minunat lucru care mi se putea intampla vreodata. Am avut cea mai minunata copilarie pe care o putea avea un copil. Imi amintesc si acum bunatatile pe care le facea bunica pentru mine, cateodata simt mirosul ciorbei de gaina cum numai ea stia sa o faca, gustul placintelor cu branza, al clatitelor cu zmeura sau a dulcetei de trandafiri. Imi amintesc diminetele cand ma trezeam la prima ora si ieseam descult in iarba mare din curte pentru a-mi cufunda picioarele in roua. Simteam cum ma saruta zeci de ingeri, asa ii ziceam bunicii iar ea zambea. Iarna bunica statea mai mult in casa, si impletea pentru toti nepotii...iar eu langa ea intr-un pat inalt in spatele sobei depanam amintiri sau ascultam povesti de cand era tanara. Imi amintesc in fiecare an de Craciun cum erau sarbatorile la bunica. De dimineata imi strecura in ghetutele pe care le pregateam cu grija zile in sir cateva dulciuri, un pachet de guma care la vremea aia era singura marca din comert si cativa bani...ca sa-mi cumpar eu ce vreau din targ. Cand ma trezeam imi povestea cum a vorbit ea cu mosul. Bunica a fost totul pentru mine pe parcursul anilor. Cand am implinit 7 ani era vara tarzie de august si au venit ai mei sa ma ia la Botosani. Cu cateva saptamani inainte bunica imi explica ca de acum sunt mare si o sa merg la scoala la Botosani si o sa stau cu mama si tata. Nu bagam eu de seama si ma gandeam ca imi spune alte povesti, insa cand a venit ziua aceea si a trebuit sa plec cu ai mei am plans in hotote si am zis ca eu nu plec de acolo pentru ca ea e mama mea. Deci pentru mine bunica era mama. Nu cunoscusem o alta mama si nici nu vroiam sa cunosc. Am plans mult...si imi amintesc si acum cum stateam in spatele unei Dacii vechi, galbene langa fratele meu lipita de geamul din spate facand cu mana si plangand pentru ca o lasam la poarta singura pe bunica. Foarte greu m-am acomodat in oras...si pana la sfarsitul liceului fiecare vacanta mi-o faceam la bunica.
Mi s-a parut ca acolo, la tara, la bunica, in curtea aceea, in casa aceea timpul nu trece asa repede. Ca acolo lucrurile au alt curs, ca oamenii sunt altfel. Poate de aceea de cand ma stiu, de cand aveam 3 ani si pana am facut 18...bunica mea a fost aceeasi, o femeie slaba, cu batic pe cap, cu ochii verzi maslinii, cu mainile fine si cu o voce pe care as fi putut-o distinge dintr-un milion. Peste ea nu trecea timpul...cel putin nu vedeam nici o schimbare de la un an la altul. De cand am facut ochi bunica era in varsta, dar tot timpul se tinea bine si ii placea sa munceasca. Nu avea carte...doar doua clase, dar stia sa citeasca si ii placea sa se uite la tv. Stiu din poze ca a fost o femeie frumoasa la timpul ei, o femeie inalta dintr-o familie instarita. L-a luat pe bunicul din dragoste, pentru ca el era cel mai sarac din tot satul si din imprejurimi, si povestea mama ca au avut multe necazuri de indurat dar eu niciodata nu am auzit-o sa se planga. Nu stiu daca a fost fericita, dar stiu ca ne-a iubit pe noi, nepotii ei din toata inima si ca i-ar fi placut sa ne vada oameni de bine.
Mai stiu ca datorita ei eu traiesc astazi. M-am nascut in '86...un an sub semnul exploziei de la Cernobal...si am fost tare bolnava de mica. Nu ma hraneam si medicii i-au spus mamei ca nu au ce sa mi faca. Aveam 6 luni si greutatea mea nu depasea 3 kg...erau o bucata de carne, intr-un icubator pe care o hraneau prin perfuzii, in nas, in venele din cap etc. Atunci au zis medicii ca nu am nici o sansa. Cand a auzit bunica asta , s-a imbracat si a venit la Botosani, s-a certat cu doctorii si le-a spus ca eu daca m-am nascut a fost cu un motiv si ca trebuie sa traiesc. Inversunata a vorbit ea cu rude pe la Bucuresti si a plecat cu mine acolo la spital. Am stat in spital luni bune, bunica alaturi de mine ca o mama. Si mi-am revenit...si ea a fost cea mai fericita. Ea a fost singura care a crezut ca eu voi face bine. De aia poate mi-a pus si numele Maria, asemenea ei. De multe ori ma uit la mine, la cum gandesc, cum respir si o vad pe ea. Si sunt convinsa ca si ea ma vede si ma iubeste la fel de mult de sus.
Bunica a murit in 2007, in aprilie, chiar dupa Paste. A fost o inmormantare la care au venit sute de oameni, ne-am strans toate rudele si toti care au cunoscut-o. Am stat toti deasupra aceluiasi sicriu si nici un cuvant din cele ce as fi putut sa le rostesc nu ar fi putut sa exprime durerea pe care am simtit-o. O simt si astazi. Apoi am condus-o pe ultimul drum...cu ea am simtit ca a mers pe ultimul drum si copilaria mea, si parte din amintirile mele. Au mormantat-o in cimitirul din sat, pe monumentul din marmura alba sta scris numele ei, o poza si cateva versuri dintr-o poezie. Acolo e tot ce a mai ramas din bunica. De la mormantare nu am mai fost niciodata la cimitir...nu am putut si nu pot sa merg si sa vad o cruce. La casa bunicii am mai fost doar o singura data si atunci nu am stat nici o seara. Nimic nu mai are acolo parfumul, bucuria ei si lucrurile par lipsite de sens, ca si cum o data cu bunica a murit totul.
Nimeni nu mai rade acolo si curtea pare pustie. In ea a ramas doar bunicul si amintirile de alta data, copilaria mea. Acum timpul trece la fel de repede si acolo...doar ca nimeni nu sta sa observe.